Căutare
Ro I En      
 
 
 
 

CENTRUL JUDEȚEAN PENTRU CULTURĂ BISTRIȚA-NĂSĂUD        JUDEȚUL BISTRIȚA-NĂSĂUD

Despre noi > JUDEȚUL BISTRIȚA-NĂSĂUD > PERSONALITĂŢI NĂSCUTE ÎN JUDEŢ

PERSONALITĂŢI NĂSCUTE ÎN JUDEŢ

PAHOMIE DE LA GLEDIN - CUVIOS, SFÂNT,CANONIZAT

Acest sfânt părinte, s-a născut în satul Gledin în ţinutul Bistriţei ardelene în preajma anului 1674 din părinţi dreptmăritori de Dumnezeu: preotul Eftimie şi prezbitera Ana, primind la botez numele de Petru. Încă din vremea venirii sale a avut parte de nenumărate suferinţe, dreapta credinţă ortodoxă fiind prigonită de stăpânirile străine.
Ajunge în Moldova unde este primit ca frate la Mănăstirea Neamţ. Aici va parcurge, după rânduială, toate încercările duhovniceşti. În 1967 la vârsta de 25 de ani a fost călugărit, iar la nici 30 de ani este numit stareţ al Mănăstirii, pe care o va conduce până în anul 1704. Cuviosul Pahomie pleacă la Kiev, unde, la Lavra Pecerska, îl cunoaşte pe Sfântul Dimitrie al Rostovului, căruia îi devine ucenic. Se întoarce la Mănăstirea Neamţ în 1706 şi se hotărăşte să aleagă sihăstria într-o pădure lângă muntele Chiriacul. De aici sihastrul Pahomie a fost chemat pentru scaunul episcopal de la Roman. L-a uns domn pe Nicolae Mavrocordat în biserica Sfântul-Nicolae, la 8 noiembrie 1711. La 1 martie 1714, Pahomie părăseşte de bună voie scaunul arhieresc şi se retrage din nou lângă muntele Chiriacu. După multe necazuri, porneşte în pribegie la Kiev. Va trece la cele veşnice în aprilie 1724. Înainte de a se muta la Domnul a îmbrăcat marea schimă sub numele de Pimen. Moaştele sale sunt păstrate până astăzi în paraclisul Sfântul Ştefan din Lavra Pecerska.



ATANASIE TODORAN – MARTIR, MUCENIC, SFÂNT, CANONIZAT

Sfântul Atanasie Tudoran s-a născut la Bichigiu, sat pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc.
Există destul de puţine informaţii despre viaţa lui. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în ţara Chioarului. A ajuns în Moldova unde a slujit ani îndelungaţi, cum atestă fragmentul unui document emis de domnitorul Mihai Racoviţă, din care reiese că îl eliberează din oaste pe Atanasie - în vârstă de 74 ani - după ce a slujit 13 ani în rang de căpitan şi că este ridicat la rang de răzeş.
Pentru vechea dezertare a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După eliberare s-a întors în Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu îndârjire împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de ctre un preot unit.
În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul de la Viena, alături de alţi fruntaşi, militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului. El a cerut însă ca, prin miltarizarea regimentului de graniţă românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale a credinţei unite.
În cele din urmă, Atanasie Tudoran şi-a dat seama că nu a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. La 10 mai 1763, la Salva pe platoul 'La mocirla' era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurământului de către nouă companii ale regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi, în faţă a ieşit călare 'moş Tănase Todoran' în vârstă de 104 ani şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele le-a rostit 'De doi ani noi suntem grăniceri şi carte am primit de la Înalta Împărăteasă că suntem oameni liberi!...' Cuvintele înflăcărate ale bătrnului au dat roade. Soldaţii au aruncat armele jos în semn de protest şi nesupunere.
La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi pentru revolta din luna mai. Atanasie Tudoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată.



ANDREI MUREŞIANU – POET, GAZETAR, AUTORUL TEXTULUI IMNULUI NAŢIONAL

Andrei Mureșianu s-a născut la 16 noiembrie 1816, în orașul Bistrița. Părinții poetului erau oameni simpli. Tatăl, Teodor, ținea în arendă, la Bistrița, o moară de argăsit scoarță, care abia asigura existența familiei relativ numeroase: soția și trei copii. Casa în care locuiau era compusă dintr-o singura chilie ceva mai largă, și o tindă. Câțiva ani după nașterea poetului, tatăl moare strivit de un car de argăseală. Întreaga greutate a întreținerii celor trei copii mici rămâne în seama mamei. Frații mai mari ai poetului, datorită greutatilor materiale, nu pot urma la școli mai înalte, pentru a se califica intr-o profesie intelectuală. Unul a ajuns cântăreț bisericesc, altul morar, ca și tatăl. Singur poetul, ajutat de împrejurari și de o înclinație deosebită pentru studii, a mers mai departe. Primele cunoștințe le primește de la un bătrân grănicer, Dănilă Doboș, din Valea-Rocnei.
În anul 1825 e primit ca elev la Școala normală săsească din Bistrița, iar peste câțiva ani trece la liceul piariștilor, din același oraș, făcându-se remarcat printre elevii cei mai buni. În 1832 vine la Blaj, unde e ajutat de profesorul Nicolae Marin și unde studiază doi ani filosofia, apoi teologia. Aici îl are coleg de studenție, cu câțiva ani mai mare, pe George Bariț, organizatorul unei echipe teatrale, care dădea spectacole de teatru în limba română. Cu Barițiu leagă o prietenie adâncă, prelungită apoi de-a lungul multor ani la Brașov.
În anul 1838 Mureșianu se stabilește la Brașov, ca institutor la școala română condusă de Barițiu. Peste doi ani, în 1840, trece ca profesor la gimnaziul românesc, în care calitate funcționează până în anul 1849. Paralel, el începe să colaboreze la gazetele lui Barițiu, Foaie pentru minte... și Gazeta de Transilvania, cu poezii și articole. În acest timp are prilej să cunoscă o seamă de poeți din Principate, pe Grigore Alexandrescu, Ion Heliade-Rădulescu, Cezar Bolliac, mai târziu pe Dimitrie Bolintineanu și Vasile Alecsandri, care obișnuiau să vină vara, cum ne informeaza Barițiu, la băi la Vâlcele, nu departe de Brașov. Acest contact cu poeți deja consacrați va stimula începuturile literare ale bardului ardelean și va influența în mod vizibil creația sa poetică.
Poezia sa e din ce în ce mai combativă, mai legată de frământările sociale ale poporului. La 1848 e printre fruntașii revoluției. Cu acest prilej scrie Răsunetul, care devine marșul revoluționarilor români din Transilvania. În 1849, după înfrângerea revoluției, poetul trece în Muntenia, împreună cu Barițiu. Aici e luat prizonier de armata țaristă și dus până în nordul Moldovei. La întoarcere se stabilește ca funcționar la Sibiu : 'concepist guvernial' și translator de limba română la Buletinul oficial al guvernului.
Poetul continuă să scrie poezii patriotice, cu caracter social protestatar. În ultimii ani ai vietți traduce Nopțile lui Young, precum și o buna parte a Analelor lui Tacit. Cu ani în urmă scrisese și o gramatică românească în limba germană. Manuscrisele acestor lucrări nepublicate nu s-au păstrat. La 1861 e pensionat, dar pensia dată de guvernul cezaro-crăiesc al Transilvaniei nu-i ajunge să-și întrețină familia. La 1862 își tipărește în volum poeziile. Volumul cuprindea cea mai mare parte a poeziilor originale publicate de autor în presă, precum și o parte din traduceri. Vânzarea cărtii i-ar fi adus, pe langă o reconfortare morală, o oarecare înviorare în bugetul familiei. Dar cărțile se vând greu. Iacob Mureșanu face apeluri insistente către publicul român, în Gazeta Transilvaniei, de a-l ajuta pe poetul aflat în mizerie și bolnav, cumpărându-i poeziile. Societatea 'Astra' îi acordă lui Mureșianu un premiu de 50 de galbeni. Peste un an, în noaptea de 11 spre 12 octombrie, poetul se stinge la Brașov, în sărăcie, 'în urma unui morb nervos îndelungat', cum se menționa în anuntul mortuar publicat în Gazeta Transilvaniei, lăsând în urmă un băiat, pe nume Gheorghe, elev în clasa a VII-a la gimnaziu, o fetiță de 11 luni, Eleonora, și pe soția sa Suzana. Înmormantarea i-a fost cu pompă: a luat parte un numeros public, profesorii și tineretul școlar din oras, care însoțeau sicriul cu torțe și decoruri.



IULIU MOISIL- CĂRTURAR, ISTORIC

S-a născut în 19 mai 1859 la Năsăud. A urmat şcoala primară centrală, iar mai apoi Liceul Grăniceresc între anii 1871-1879. Se înscrie la Politehnica din Viena unde studiază chimia industrială (sau studiază la secţia de ştiinţe naturale a Universităţii, căci documente certe, nu există).
A fost membru al Societăţii studenţeşti 'România Jună' şi un harnic devotat al acesteia. În 1895 a întemeiat şi condus până în 1899, revista 'Amicul tinerimii'. A lansat idei şi iniţiative economice pentru prosperitatea vieţii materiale a populaţiei nevoiaşe şi a înfiinţat Banca populară Cerbul', pe care a şi condus-o.
A fost între fondatorii şi a lucrat pentru Muzeul Gorjului (ca dupã patru decenii sã se numere printre cei câţiva care au fondat Muzeul Nãsãudean). O veche pasiune şi dorinţã a lui s-a realizat la 9 Octombrie 1900 când în Târgu Jiu s-a înfiinţat (prima) şcoala de ceramicã româneascã, izvorâtã din tradiţiile artei populare şi pentru satisfacerea nevoilor artistice sociale, în 1906 s-a mutat la Bucureşti activând în diverse planuri pânã în 1931.
A fost prezent la toate acţiunile culturale şi patriotice ale ardelenilor stabiliţi în România şi foarte angajat în problemele legate de Unirea cea Mare. A conferenţiat şi a scris mult, de-atunci şi toatã viaţa, colaborând la 'Buletinul Societãţii Române de Geografie', 'Convorbiri literare', 'Arhivele Olteniei', 'Arhiva Somesanã', 'Vatra' ş.a. Pensionându-se, dupã un timp, avea 72 de ani, în 1931 s-a reîntors la Nãsãud si a început ultima etapã a activitãţii sociale, cea mai bogatã şi interesantã, întemeindu-se îndatã acel muzeu local, conducându-1, şi apoi onorific conduse şi Arhivele Statului, mulţi ani fiind şi director al despãrţãmântului 'Astra', redactând cele mai importante studii de istorie sub genericul 'figuri grãniţeresti' ce le va înmãnunchia în douã volume, ca împreunã cu tot ce a fãcut sã-i aducã recunoaşterea meritelor si faptelor harnicului cãrturar şi intelectual, şi onoarea lor.



LEONIDA POP – CONSILIER MILITAR AL ÎMPĂRATULUI FRANZ IOSIF

Fiu al graniţei năsăudene, generalul Leonida Pop a provenit dintr-o familie de români, originari din satul Bichigiu. El s-a născut în Năsăud, la data de 15 octombrie 1830, şi este nepotul lui Grigore Pop, cel dintâi ofiţer român după înfiinţarea Regimentului II de graniţă din Năsăud. Grigore Pop a avut patru băieţi – Ion, Matei, Gavrilă şi Leon – tatăl lui Leonida. Leon Pop a fost ca şi tatăl său, Grigore Pop, ofiţer în Regimentul II de graniţă, unde a servit până în anul 1850. Acesta a luat parte la războaiele napoleniene între anii 1812 – 1815. Leon Pop a fost căsătorit cu fiica maiorului Wurzer, care a venit din Germania la înfiinţarea graniţei.
Leonida Pop a absolvit şcoala militară din Năsăud. În anul 1843, aflându-se cu tatăl său la Viena, Leonida Pop a fost primit în audienţă de împăratul Ferdinand, care a fost desoebit de impresionat de agerimea şi isteţimea sa. Se presupune că datorită acestor calităţi Leonida Pop a fost primit, la vârsta de doar 13 ani, la Academia Militară Tereziana, din Wienar-Naustadt. După finalizarea studiilor militare din cadrul acestei academii, în anul 1851, Leonida Pop a fost avansat sublocotenent şi repartizat la Regimentul de infanterie „Carl Ferdinand”, garnizoana din Sibiu, unde a servit ca adjutant până în anul 1854.
LA 51 de ani, Leonida Pop a fost chemat telegrafic la Viena pentru a ocupa postul de şef al Cancelariei imperiale. Un an mai târziu, acesta a fost numit adjutant al Majestăţii Sale Împăratul Francisc Iosif I. După încă doi ani, acesta este numit consilier intim al împăratului, mai bine spus sfetniculş de taină al acestuia, fiind totodată avansat la gradul de general de divizie. La 59 de ani, Leonida Pop este avansat la gradul de mareşal al artileriei. Acesta a mai primit, alături de decoraţiile şi ordinele statului austriac, şi ordine şi decoraţii din partea altor state, cum este ordinul rusesc „Sf. Ana”. De asemenea, a fost decorat şi de regele Carol I al României.
Cu toate că Leonida Pop a ajuns unul dintre cele mai importante pesonaje de la curtea imperială, acesta nu-şi uită originea sa şi păstrează legătura cu rudele din Năsăud, aspect dovedit de corespondenţa purtată cu acestea, şi pe care de altfel le şi vizitează destul de des. Acesta a rămas în sufletul său un năsăudean autentic care nu s-a îndepărtat de locurile natale până la sfârşitul vieţii.



FLORIAN PORCIUS – BOTANIST

Florian Porcius (n. 16/28 august 1816, Rodna, Districtul Năsăud - d. 17/30 mai 1906, Rodna, Judeţul Bistriţa-Năsăud) a fost un botanist român, membru titular al Academiei Române.
Descendent dintr-o familie de ţărani săraci, a fost crescut de bunicul său, preotul greco-catolic Gherasim Porcu (latinizat Porcius) al cărui nume l-a moştenit prin adopţiune. A urmat (1827- 1831) cursurile Şcolii militare normale cu limba de predare germană din Năsăud, apoi liceele din Blaj şi Cluj. În 1836 era învătător în Rodna-Veche. În anul 1844 obţine o bursă de la 'fondul grăniceresc' pentru a studia la Institutul pedagogic din Viena, timp de 2 ani. A ocupat diverse posturi administrative la Reteag, Beclean, Sălişte, Rodna şi Năsăud, ajungînd, în 1867 vicecăpitan (subprefect) al districtului Năsăud. În 1877 s-a pensionat din calitatea de preşedinte la 'Sedria orfanală' a jud. Bistriţa-Năsăud, înfiinţată încă din 1867. Pentru apărarea drepturilor naţiunii române din Transilvania a fost în audienţă (1848) la Împăratul Austriei, fapt ce i-a atras arestarea şi deportarea la Cluj, pe timp de un an, din partea autorităţilor revoluţionare maghiare. Membru al Academiei Române (1882).
Unul dintre cei mai de seamă creatori ai terminologiei botanice româneşti. Colaborează cu Dimitrie Brândză la Flora Dobrogei, revenindu-i precizarea nomenclaturii şi a sinonimelor, alcătuirea cheilor de determinare şi scrierea diagnozelor.



GRIGORE PLETOSU – ÎNTÂIUL PROTOPOP ORTODOX AL BISTRIŢEI, PROFESORUL LUI GEORGE COŞBUC

N. 9 iun. 1848, în Chintelnic, jud. Bistriţa-Năsăud, decedat la 4 nov. 1934, în Bistriţa.

Studii la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud (1863-1871), la Institutul Teologic din Sibiu (1871-1874), continuând la Facultăţile de Filosofie ale Universităţilor din Leipzig şi Budapesta (1874-1878). Profesor suplinitor (1878) şi definitiv (1882) de Română şi Filosofie, precum şi catehet pentru Religia ortodoxă Ia Gimnaziul din Năsăud, până la pensionare (1909). Preot în 1892, hirotesit protopop în 1896, din 1909 ales protopop al Bistriţei, iconom stavrofor (1928), membru în 'Sinodul' Arhiepiscopiei Sibiului şi apoi al Episcopiei CIujului, membru în Congresul Naţional Bisericesc al Mitropoliei Ardealului, asesor consistorial onorar (1903), preşedinte al secţiei şcolare a Astrei.



GEORGE COŞBUC – POET,TRADUCĂTOR

George Coșbuc s-a născut al saptelea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu. Copilăria și-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărășia basmelor povestite de mama sa. Primele noțiuni despre învățătură le primește de la țăranul Ion Guriță, dintr-un sat vecin, despre care Maria Coșbuc auzise „că știe povești”. De la bătrânul diac Tănăsucă Mocodean, Coșbuc învață a citi încă de la vârsta de cinci ani.
Poetul și-a început studiile la școala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a și a III-a, urmează cursurile școlii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuții, învățând germana cu unchiul său Ion Ionașcu, directorul școlii. În clasa a IV-a (1875), se află la Școala Normală din Năsăud, pe care o absolvă pe data de 21 iunie 1876. În toamna acestui an, Coșbuc se înscrie în clasa I a Gimnaziului Fundațional din Năsăud; de atunci datează și primele contacte cu operele literaturii române și universale: Lenau, Heine, Chamisso, Bürger și alții. La liceul din Năsăud predau profesori cu o pregătire serioasă, se punea accent pe studiul limbilor și al literaturilor clasice, încât Coșbuc și-a format aici o temeinică bază pentru cultura sa.
Despre începuturile sale literare George Coșbuc mărturisește: „Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am și nici nu știu ce era, însă îmi amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardelenești”. Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică sub pseudonimul C. Boșcu (anagrama numelui Coșbuc), snoava versificată Filosofii și plugarii. Prezentată sub formă de foileton, această snoavă (are peste 350 de rânduri) apare în trei numere consecutive ale revistei (nr. 183-190 din 5/17 - 8/28 decembrie 1884). În august 1887, G. Coșbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Anii petrecuți în redacția Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu apariția poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar și pe olimpianul Titu Maiorescu. Cu Nunta Zamfirei George Coșbuc s-a impus definitiv în atenția cititorilor și a criticilor de peste munți, fapt care i-a creat aureola de mare poet. Și tot cu ea s-a impus mai întâi și la București, după ce fusese publicată în Convorbiri literare, în martie 1890.
Debutul editorial al poetului George Coșbuc poate fi socotit ca având două etape distincte. Mai întâi, i-au apărut la Sibiu, în Biblioteca poporală a Tribunei, cinci broșuri: Blăstăm de mamă, Legendă poporală din jurul Năsăudului și Pe pământul turcului (1885), Fata craiului din cetini, Draga mamei (1886) și Fulger. Poveste în versuri (1887). A doua etapă începe la București, prin apariția, în 1893, a masivului volum Balade și idile (258 de pagini), editat de Socec.
Un rol de seamă în dezvoltarea culturii românești l-a avut G. Coșbuc și prin participarea sa la conducerea unor importante reviste, dovedind, în acest sens, o evidentă vocație publicistică. Experienței dobândite la Tribuna se va adăuga munca în redacția revistei Lumea ilustrată, publicație cu caracter enciclopedic, editată la București, bilunar în anul 1896. Din conducere fac parte: Coșbuc, D. Stănescu și I.I. Roșca.
În ședința din 13/26 mai 1916, sub președinția lui Iacob Negruzzi, Secțiunea literară a Academiei Române hotărăște cu 4 voturi din 6, să-l propună pe George Coșbuc membru titular al Academiei. La 20 mai/2 iunie plenul academic, prezidat de Barbu Delavrancea, alege ca membru activ pe poetul George Coșbuc. Din ziarele care menționau evenimentul, Gazeta Transilvaniei, nr. 115, mai 1916, scrie următoarele despre drumul lui Coșbuc din Hordou la Academie: „cu atât mai anevoios, cu cât poetul țărănimii nu era uns cu nici un soi de alifie ciocoiască și conștiința superiorității lui îl oprea de a-și face drum cu coatele, când era în drept să aștepte să i se deschidă cărarea de la sine”.
„La 9 mai 1918, poetul George Coșbuc moare la București. Țara pierde un mare poet, în sufletul căruia s-au reflectat toate aspirațiile neamului nostru ...” spunea Bogdan-Duică la înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coșbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult că „poezia lui Coșbuc este de o virtuozitate extraordinară”, publică un necrolog pe care-l încheie cu următoarele cuvinte: „Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanții din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al țării. Să lăsăm ca asupra frunții lui palide, acum liniștite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului tricolor nevăzut.”



VERONICA MICLE – POETĂ, IUBITA POETULUI NAŢIONAL

S-a născut la 22 aprilie 1950 în localitatea Năsăud. Moare la 3 august 1889 la Mănăstirea Văratec, judeţul Neamţ.
Veronica Micle a fost al doilea copil al cizmarului Ilie Cîmpeanu şi al soţiei acestuia, Ana. La naştere a primit numele mamei, Ana. În 1849, după moartea soţului, Ana Cîmpeanu a trecut în Moldova, stabilindu-se în 1850 la Târgu Neamţ. De aici, în 1853, pleacă la Iaşi.
Aici urmează Şcoala primară (timp în care îşi schimbă numele din Ana în Veronica) şi Şcoala Centrală de Fete din Iaşi, pe care o absolvă în 1863. Un an mai târziu se căsătoreşte cu Ştefan Micle - profesor la Universitatea din Iaşi. A avut două fete: Virginia, poetă, căsătorită cu Ed. Gruber, şi Valeria, cântăreaţă de operă, sub pseudonimul artistic Hilda. În 1872, la Viena, îl cunoaşte pe M. Eminescu, de care se va ataşa printr-o afecţiune ce îi va marca în chip dureros existenţa. Ştefan Micle moare în 1879, lăsând-o într-o situaţie materială destul de grea. În 1887 se mută la Bucureşti, încercând să-l sprijine sufleteşte pe Eminescu. După moartea poetului, în 1889, se retrage la Mănăstirea Văratec, unde alcătuieşte un album intitulat Dragoste şi Poezie, în care a transcris versuri proprii sau unele din poeziile lui Eminescu, ce i-au fost dedicate, însoţindu-le de comentarii. Veronica Micle moare în acelaşi an şi este înmormântată în incinta acestei aşezări monahale.
În literatură, Veronica Micle a debutat în Noul curier român (NCR), în 1872, cu două schiţe, de factură romanţioasă, apărute sub pseudonimul Corina. Versurile, influenţate de Eminescu, le-a publicat în Columna lui Traian, în 1874, iar din anul următor, în Convorbiri literare. A mai colaborat la Familia (din 1879), la Revista nouă şi Revista literară.



LIVIU REBREANU – PROZATOR, ÎNTEMEIETORUL ROMANULUI ROMÂNESC MODERN

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată 'primă diletantă' pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.
A început cursurile școlii primare în 1891. A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Școala de băieți din Bistrița ('Polgári fiu iskola'), unde a urmat încă trei clase.În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitului anului I, a obținut calificativul 'eminent'. La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice.
La începutul anului 1910 era funcționar la primăria din Vărarea. În luna ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești extrădarea gazetarului. În februarie Rebreanu a fost arestat și deținut la Văcărești. Într-un Memoriu adresat autorităților românești în luna mai, tânărul scriitor a menționat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfășurat-o în slujba românilor de peste munți. În închisoarea Văcărești, a terminat nuvela Culcușul.
În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofițer s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureștiul. 'Fugarul' se află într-o situație dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.

Între 12/13 mai1917, fratele său Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraților). În primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, dar Liviu a reușit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialiști, a trecut în Moldova și a locuit o vreme la Iași. În luna noiembrie a revenit în București. În vacanța din vara anului 1918 a călătorit cu soția în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârșitul tragic al lui Emil. Reîntors la București, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraților, fără să reușească să finalizeze romanul.
În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Național din București, funcție pe care a deținut-o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului. A cumpărat o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde au fi scrise majoritatea cărților sale de acum încolo.
La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.
La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.



ION POP RETEGANUL – FOLCLORIST

Ion Pop-Reteganul (1853-1905 ) a fost un pedagog, prozator, publicist şi folclorist, reprezentativ pentru epoca sa şi a rămas în istoria folcloristicii româneşti ca „cel mai mare folclorist al Ardealului” (Ion Muslea).
S-a născut la 10 iunie 1853, în satul Reteag, jud. Bistriţa-Năsăud, un sat de pe Someşul Mare de la care, pentru a se deosebi de numeroşii Popi transilvăneni, şi-a luat pseudonimul de Reteganul.
Clasele primare le-a făcut în Reteag, frecventând şcoala numai iarna, fiindca, o data cu venirea primaverii, începea păstoritul oilor. A urmat apoi două clase „normale” de gimnaziu şi două de gimnaziu grăniceresc la Năsăud (1864-1867). În toamna anului 1870, hotărându-se să devină învăţător, urmează cursurile Preparandiei Confesionale (Şcolii Normale) din Gherla, iar in anul următor la Preparandia de stat din Deva (1870-1871). In februarie 1873, înainte de a termina cursurile, fiind considerat un elev excepţional, a fost solicitat să accepte un post de învăţător în comuna Orlat din judeţul Sibiu.
Timp de douăzeci de ani a activat ca învăţător în localitaţi din mai multe judeţe ale ţării (1873-1892), fiind preocupat în acelaşi timp şi de culegerea folclorului din aceste zone. În 1876 îl aflăm astfel în Boru Mare, pe Valea Jiului, în 1878 în Lisa (Făgăraş), ca director al şcolii confesionale româneşti, în 1879 în Bouţarul Superior din dioceza Lugojului, în 1881 la Bucium-Seasa, la Sâncel apoi, lângă Blaj (1885), la Rodna Veche (1886) şi, în sfârşit, la Reteag unde s-a retras ca pensionar în 1892. La ieşirea la pensie avea satisfacţia că a organizat 5 scoli şi a contribuit la dezvoltarea altora şi afirma că: „Să mă renasc de 100 de ori tot învăţător m-aş face, căci nu există o mai frumoasă carieră pe pământ ca aceea de învăţător”.
Se stinge din viaţă la 52 de ani, în 3 aprilie 1905 în Reteag. Soţia sa Luiza a mai trăit încă aproape 50 de ani, iar fiica sa Eugenia a murit cu un an înaintea mamei. Sunt înmormântaţi toţi trei în acelaşi mormânt.



GRIGORE BĂLAN – GENERAL

Grigore Balan (n. 1896 - d. 13 septembrie 1944, Sinaia) a fost un general român, care a luptat în cel de-al doilea război mondial.
A îndeplinit funcțiile de comandant al Grupului 5 Vânători de Munte (1941-1943), locțiitor al comandantului Diviziei 2 Vânători de Munte (1943-1944) și locțiitor al comandantului Diviziei 1 Vânători de Munte (1944). La începutul lunii septembrie 1944, Divizia 1 Vânători de Munte lupta alături de Divizia de voluntari 'Tudor Vladimirescu' pentru eliberarea orașului Sfântu Gheorghe. Aveau loc lupte grele cu puternice forțe inamice germane la Ilieni și pe malul stâng al râului Olt, la Chichiș. Colonelul Balan a fost rănit grav de un foc de artilerie pe teritoriul localității Arcuș la 9 septembrie 1944. El a murit la spitalul din Sinaia patru zile mai târziu, fiind înaintat post-mortem la gradul de general de brigadă. A fost înmormântat în cimitirul militar din București.
Pentru eternizarea memoriei sale, un bulevard din municipiul Sfântu Gheorghe a primit numele generalului erou, iar la 150 m sud de podul de peste pârâul Arcuș, s-a ridicat o cruce pe locul unde generalul-erou a căzut grav rănit. De asemenea, numele său este purtat și de o stradă din municipiul Bistrița. I s-a construit un bust în curtea Comandamentului Brigăzii 81 Mecanizate din Bistrița.
Generalul Balan a fost primul general român căzut la datorie pentru eliberarea Transilvaniei în al doilea război mondial.



NICOLAE BĂLAN – MITROPOLITUL ARDEALULUI

Născut la 27 apr. 1882, în Blăjenii de Sus, jud. Bistriţa-Năsăud, în familie de preot, a urmat Gimnaziul la Năsăud (abs. 1900), Facultatea de Teologie în Cernăuţi (1900-1904), unde a obţinut doctoratul (1905), cu studii de specializare la Facultăţile de Teologie protestantă şi catolică din Breslau (azi Wroclaw) în 1904 - 1905.
În noiembrie 1918, trimis de către Consiliul Naţional Român din Transilvania într-o misiune la Iaşi, pe lângă Guvernul României, în vederea realizării unităţii noastre de stat.
A fost hirotonit preot în 1919, ca la 14/27 febr. 1920 să fie ales mitropolit al Ardealului (hirotonit şi instalat la Sibiu în 17/30 mai 1920), păstorind până la moarte (6 august 1955). A fost ales membru de onoare al Academiei Romane (1920), membru în Comitetul central al Asociaţiei ASTRA din Sibiu şi senator de drept.
Ca mitropolit, a luptat pentru acceptarea principiilor Statutului Organic şagunian în Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române din 1925, apărând autonomia Bisericii. A rectitorit mănăstirea brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, a ridicat schitul şi Căminul de la PăItiniş, paraclisul şi biblioteca Academiei Teologice „Andreiane”, iar în eparhie s-au construit, în cursul păstoririi sale, peste 150 de biserici şi peste 150 de case parohiale, şi s-au înfiinţat parohii şi protopopiate noi.
A fost unul din marii ecumenişti din perioada interbelică (participant la Congresul ecumenist de la Stockholm din 1925 şi Conferinţa ecumenismului practic de la Berna din 1926). A condus un pelerinaj la Locurile Sfinte în 1925. În şedinţa Consiliului de Coroană din 29-30 aug. 1940, a protestat împotriva Diktatului de la Viena, iar în anii următori a militat mereu pentru reîntregirea teritorială a ţării.



IULIU HOSSU – EPISCOP GRECO-CATOLIC

Iuliu Hossu s-a născut în comuna Milașul Mare, plasa Teaca, aflată pe atunci în comitatul Cluj, din părinții Ioan, preot, și Victoria, născută Măriuțiu.
Își face studiile în satul natal, numit în vremea aceea Milașul Mare, apoi la Gimnaziul luteran de la Reghin, la Liceul romano-catolic (clasa a IV-a), la Târgu Mureș, iar clasele a V-a - a VIII-a, la Liceul Confesional din Blaj. În 1904 și-a început studiile teologice, fiind trimis în scurt timp la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 a primit titlul de doctor în Filosofie, iar în 1910 cel de doctor în Teologie. În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot de episcopul Vasile Hossu.
Întors în țară, a activat la Lugoj pe rând ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi vicar și secretar episcopesc. În anul 1914, îl aflăm pe front, în calitate de preot militar, unde alină suferințele celor răniți aflați în spitale și săvârșește slujbe la înmormântarea morților. Pe front militează printre soldați ideea înfăptuirii unității naționale a românilor. Această activitate îi va fi recunoscută de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. La 3 martie 1917 a fost numit episcop în scaunul Episcopiei Gherla, rămas vacant, ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu, numirea găsindu-l preot militar.
A murit în 28 mai 1970, la Spitalul Colentina din București, ultimele lui cuvinte fiind: 'Lupta mea s-a sfârșit, a voastră continuă'. La căpătâiul său a stat cel care a devenit următorul Cardinal român, Episcopul Alexandru Todea. Mormântul său se află în Cimitirul Bellu catolic.



NICOLAE DRĂGANU – LINGVIST

Nicolae Drăganu (n. 18 februarie 1884, Zagra, județul Bistrița-Năsăud - d. 18 decembrie 1939, Cluj) a fost un filolog, lingvist și istoric literar român. A fost tatăl profesorului Tudor Drăganu.
Absolvă Gimnaziul Superior Fundațional (devenit ulterior Liceul Grăniceresc „George Coșbuc”) din Năsăud (1902). Bursier din fondurile grănicerești, studiază filologia clasică și limba română la Universitatea din Budapesta. Doctor în filologie română cu teza Compunerea cuvintelor românești (1906). Obține atestatul în limba și literatura latină, greacă și română, fiind promovat profesor ordinar la liceul din Năsăud. Este abilitat ca docent la Universitatea din Cluj (1916), iar după Marea Unire participă la reorganizarea acesteia. Profesor de limba și literatura română veche la Facultatea de Litere și Filosofie din Cluj. Face parte din colectivul Muzeului Limbii Române, întemeiat de Sextil Pușcariu, la Cluj, în 1919, unde participă la elaborarea Dicționarului limbii române. Preocupări de filologie, lexicologie, onomastică, sintaxă și istorie literară. Primar al municipiului Cluj între anii 1933-1938.



CONSTANTIN ROMAN VIVU – REVOLUŢIONAR 1848

S-a născut la Pintic-Cojocna, lângă Bistriţa, în anul 1821. Rămas orfan de ambii părinţi de mic copil, a fost crescut de unchiul său, Ştefan Moldovan, preot în Pintic. La vârsta potrivită, în anul 1842, a fost luat în grijă de un alt unchi, Grigore Moldovan, care era profesor de limba germană în Blaj. La Blaj Constantin Romanu se va înscrie la Seminarul greco-catolic. După doar un an la Seminar, în 1843, protestează împreună cu alţii unsprezece colegi faţă de decizia episcopului Ioan Lemeni de a exmatricula din aceeaşi şcoală confesională pe Simion Bărnuţiu. Ca urmare a participării sale la acest protest, Constantin este eliminat şi el din Seminar.
În toamna anului 1847 Constantin trece munţii în Ţara Românească şi se stabileşte la Bucureşti, unde va funcţiona ca şi profesor la pensionul Schewitz.
Fiind la curent cu evenimentele din Ardeal de la începutul anului 1848, se întoarce în Transilvania în primăvara acelui an şi participă la Marea Adunare de la Blaj din 3/15 mai. A fost ales ca membru în Comitetul Naţional Român, care îşi va avea sediul la Sibiu şi va coordona acţiunile revoluţionare ale românilor ardeleni.
La începerea revoluţiei din Muntenia, Constantin Romanu Vivu trece din nou munţii în această provincie şi se pune în slujba revoluţiei de aici. A fost numit comisar cu propaganda în judeţul Teleorman şi însărcinat cu păstrarea legăturii cu revoluţionarii români din Ardeal. La 6 septembrie 1848 a primit sarcina simbolică de a purta drapelul naţional în fruntea revoluţionarilor care se îndreptau spre Câmpia Filaretului pentru arderea Regulamentului Organic şi a condicii rangurilor boiereşti. Peste doar câteva zile revoluţia din Muntenia lua sfârşit în urma intervenţiei trupelor turceşti.
La 6/10 octombrie 1848 Constantin Romanu Vivu este numit prefect al Legiunii XII Mureş. Prefectura condusă de Constantin Romanu Vivu cuprindea 104 sate pornind de la Târgu Mureş, Teaca şi Reghin până la Topliţa, pe Valea Gurghiului până la Lăpuşna şi pe Valea Beicii până la Urisiul de Sus.
După retragerea din Târgu Mureş prefectul Romanu Vivu s-a aflat la Reghin, de unde porneşte în ianuarie 1849 spre Topliţa. La 20 ianuarie poposea în cătunul Gudea, comuna Stânceni. Aici a fost capturat de o trupă de secui. Au căzut în prizonierat alături de prefect şi viceprefectul Ştefan Moldovan, unchiul său, tribunul Ioan Maior şi tribunul Ioan Naste. Cu toţii au fost puşi în lanţuri şi trimişi la Târgu Mureş şi judecaţi de un tribunal unguresc. Tribunalul nu a dat nici o sentinţă în cazul lor, ci a dispus să fie trimişi la tribunalul din Debreţin, Ungaria. La 28 sau 29 ianuarie 1849, Constantin Romanu Vivu şi viceprefectul Ştefan Moldovan au fost urcaţi într-un car tras de vaci spre a fi duşi la Debreţin. Abia ieşiţi din Târgu Mureş, în comuna Sângeorzul de Mureş, au fost atacaţi de civilii unguri şi ucişi în bătaie, în hotarul localităţii. Cadavrele celor doi au fost aruncate apoi într-un şanţ, unde au fost lăsate să zacă trei zile. După aceste câteva zile cele două trupuri au fost ridicate din şanţ de către cetăţeni din Târgu Mureş şi înmormântate.
Nu se cunoaşte nici până în ziua de azi unde este mormântul prefectului Legiunii XII Mureş, Constantin Romanu Vivu, şi al viceprefectului său, Ştefan Moldovan.



BĂNULESCU GAVRIIL – MITROPOLIT

Gavriil (născut Grigorie Bănulescu-Bodoni, 1746 în Bistrița - d. 30 martie 1821 în Chișinău, Republica Moldova) a fost Mitropolitul Ortodox al Moldovei, Poltavei, Kievului și ulterior al Basarabiei.
Gavriil Bănulescu-Bodoni și-a absolvit studiile în Transilvania, apoi la Academia duhovnicească din Kiev (1771-1773), la școlile grecești din Patmos, Smirna și la mănăstirea Vatopedu de la Muntele Athos (1773 - 1776). Devine profesor, în Transilvania în anul 1776, apoi la Iași în anul 1777. Se călugărește la Constantinopol în 1779, cu numele Gavriil, continuându-și studiile la Patmos, (1779 - 1780).
În perioada 1781 - 1782 este profesor de limba greacă, ieromonah și predicator la catedrala mitropolitană din Iași iar între anii 1782 și 1784 este profesor al seminarului din Poltava, din Rusia. Revine la Iași în 1784 și este hirotonisit arhimandrit în 1786, fiind propus episcop la Roman, dar neacceptat de domnul fanariot de atunci. Se întoarce în același an în Rusia, unde ajunge rector al Seminarului din Poltava (1786 - 1791.
La data de 26 decembrie 1791 Arhiepiscopul Ambrozie Serebrennikov al Poltavei (numit și ocârmuitor de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse al Bisericii din Moldova (1788 - 1792), îl hirotonește pe Gavriil ca episcop–vicar de Akkerman și Bender (Cetatea Albă și Tighina). La 10 februarie 1792, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a numit mitropolit al Moldovei, dar în aprilie noul domn, Alexandru Moruzi îl trimite, în stare de arest, la Istanbul.
Fiind eliberat prin intervenția reprezentantului Rusiei la Poartă, s-a reîntors în Rusia, unde a fost numit mitropolit al Poltavei (1793 - 1799), apoi al Kievului (1799 - 1803), iar în 1801 țarul Alexandru I l-a numit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. S-a pensionat în 1803, stabilindu-se la Odessa.
La 27 martie 1808, printr-un ucaz al aceluiași țar, a lost numit exarh al Bisericii din Moldova și Țara Românească - ambele țări fiind sub ocupație militară rusă (instalat la Iași 22 mai 1808) conducând Mitropolia Moldovei până după pacea de la București (16 mai 1812). În această calitate a tipărit mai multe cărți și a lucrat pentru buna desfășurare a vieții bisericești.
La 21 august 1813 țarul Rusiei l-a numit în fruntea noii Arhiepiscopii a Basarabiei, cu reședința în Chișinău, create la cererea sa, unde a păstorit până la moarte și unde a înființat un Seminar teologic.



BOŞCA MĂLIN EMIL – SCRIITOR, MEMORIALIST

Emil Boșca Mălin s-a născut în anul 1913 ,în comuna Maieru, județul Bitrița-Năsăud. A fost ziarist,lingvist,traducător și judecător la Turda. A scris pentru ziarul Ardealul,pentru Gazeta Transilvaniei și a fost redactor la cotidianul bucureștean Curentul.Emil Boșca Mălin a fost fruntaș al Partidului Național Țărănesc,fiind numit de către Iuliu Maniu 'șef al propagandei și al presei PNȚ.' Din pricina convingerilor sale politice,a avut de suferit în perioada comunistă,fiind închis în 8 pușcării comuniste,printre care închisoarea de la Gherla, Aiud,Oradea,iar la Râmnicu Sărat a fost închis împreună cu mari personalități politice ca Ion Diaconescu și Corneliu Coposu cei care au revigorat PNȚ,după revoluția din 1989. A fost arestat la vârsta de 39 de ani,fiind privat de libertate 17 ani. 'Telepatie și hipnoză în închisorile comuniste' este cartea pe care a scris-o închis fiind și care a fost publicată abia în anul 1995, de către editura 'Glasul Bucovinei' la Iași,după moartea sa. Multe dintre operele sale s-au pierdut sau au fost distruse de către regimul comunist. Emil Boșca Mălin a fost căsătorit cu Petronela Negoșanu și au avut doi copii,Radu și Mircea. A murit în anul 1976.



ION TH.ILEA – POET, MEMORIALIST

Ion Th. Ilea (n. 17 iunie 1908, Bistricioara/Bistriţa Bârgâului - d. 1983, Bistricioara) a fost un poet, prozator şi memorialist român, unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai aşa-zisului grup de 'tineri poeţi ardeleni' (din care mai fac parte Emil Giurgiuca, George Boldea, Mihai Beniuc ş.a.) care se remarcă printr-o lirică la limita dintre tradiţionalism şi modernism. Ca şi la Beniuc sau Giurgiuca, Ion Th. Ilea, mai ales în 'Gloata', are unele accente sociale în maniera lui Aron Cotruş. Poetul a fost caracterizat ca '...făcând parte din rândul poeţilor care se definesc prin sforţarea de a se elibera de didacticismul coşbucian prin violenţa specifică a expresiei, prin asprimea versului, spre a fi în ton cu problemele europene ale liricii' (G. Călinescu - Istoria literaturii).
E născut din părinţi ţărani - descendenţi din familia lui Ilea de Borgo (nobili), rămâne orfan de tată la vârstă fragedă. E nevoit să-şi câştige existenţa ca simplu muncitor în diferite branşe, dar absolvă în 1934 Academia de Artă Dramatică. Colaborează la diferite reviste, fiind un timp director la “Eu şi Europa” (Deva) şi 'Transilvania noastră' (Bucureşti). În septembrie 1943, fiind la cenzura presei, avizează publicarea pamfletului “Baroane”, a lui Tudor Arghezi, fapt care-i aduce acestuia internarea în lagărul de la Târgu-Jiu, iar Ion Th. Ilea ia drumul munţilor până în 1944.



IUSTIN ILIEŞIU – POET

Iustin Ilieşiu (18 martie 1900, Maieru, judeţul Bistriţa Năsăud - 30 septembrie 1976, Bucureşti) este un poet, gazetar şi traducător. Este fiul Irinei (născută Rusu) şi al lui Laurenţiu Ilieşiu, ţărani. Învaţă la Liceul Evanghelic Luteran din Bistriţa şi la Liceul Fundaţional Grăniceresc din Năsăud, luându-şi bacalaureatul în 1918. Urmează din 1919, la Cluj, Facultatea de Litere şi Filosofie şi Facultatea de Drept, devenind profesor la Liceul Reformat (1927-1940) şi director al şcolilor industriale din Cluj (1932-1940).
În 1940, în urma Dictatului de la Viena, se refugiază la Bucureşti, unde este director al Şcolii Profesionale nr. 17 şi profesor de limba şi literatura română la alte două şcoli, până la pensionare (1957). La Cluj a fost între 1919 şi 1925 redactor şi prim-redactor al ziarului 'Glasul libertăţii', iar din 1921, secretar de redacţie al revistei 'Evoluţia', redactor la ziarul 'Voinţa', din 1926 lucrând ca redactor intern la ziarul 'Biruinţa', apoi la 'Naţiunea română', iar între anii 1941 şi 1944, la Bucureşti, ca redactor la ziarul 'Ardealul'. A mai fost redactor pentru Cluj al revistei 'Cele trei Crişuri' din Oradea şi al ziarelor bucureştene 'Politica' şi 'Curentul'.



VALENTIN RAUS – PROZATOR

Născut în comuna Bistriţa Bârgăului, la 22 decembrie 1918, din părinţi ţărani, Valentin Raus face şcoala primară în satul natal şi în Prundu Bârgăului, apoi liceul la Năsăud, absolvindu-l în anul 1939, după care urmează studii m
Între anii 1944-1954 a fost asistent medical la Bistriţa, apoi, între 1958-1967, inspector regional. În 1967-1968 a fost director al Casei de Cultură din Bistriţa, iar între 1968-1989 ziarist şi secretar de redactie al ziarului Ecoul din Bistriţa. În 1990 a intrat în colectivul redacţional al Revistei Minerva din Bistriţa, al carei redactor şef a fost, începând cu nr. 8/1990 şi până la nr. 35/1994, când s-a stins din viaţă, la data de 22 iunie, la 76 de ani neîmpliniţi. A deputat publicistic în anul 1941 în 'Tribuna Ardealului', iar editorial, în anul 1942, cu un eseu despre pictorul Emil Cornea. A fost membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din Româniaşi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Valentin Raus a reprezentat pentru Bistriţa o tradiţie a literaturii române, un steag de luptă culturală vrednic e luat în seamă, fiind un consecvent publicist, iar între anii 1940-1944 a fost proba de foc a generaţiei sale şi foarte fertili pentru el în ale scrisului. A publicat versuri, proză şi numeroase articole pe teme sociale, atât în 'Tribuna Ardealului' cât şi în 'Săptămâna' şi “Viaţa lustrată”. În antologia 'Versuri din Transilvania nordică', apărută la Cluj, în 1941, este prezent cu poezii selecţionate din prima etapă de creaţie, volum distins cu premiul I al Societăţii Scriitorilor Români.



VALERIA PETER PREDESCU - INTERPRETĂ DE MUZICĂ POPULARĂ

Valeria Peter s-a născut în Năsăud, în satul Telciu, de pe Valea Sălăuței. S-a căsătorit de la 15 ani și are 2 băieți. Toți ai casei iubesc muzica populară, iar nepoatele ei, Eleonora si Teodora cântă cu drag doine năsăudene și cântecele din Nasaud ale bunicii lor. A început să cânte când deja era mamă și nevastă, dar familia a susținut-o în desăvârșirea studiilor și a carierei sale muzicale. A încetat din viață la vârsta de 62 de ani, pe 27 aprilie 2009, la Bistrița, în urma unui stop cardio-respirator.
A început să cânte în 1972, iar primele înregistrări le-a făcut la Radio Cluj cu redactorul și culegătorul de folclor Dumitru Vartic. În 1973 a realizat înregistrări la Radiodifuziunea Română cu orchestra Radio, dirijată de George Vancu, iar în următorul an, a susținut prima etapă a Concursului 'Floarea din grădină'. Trei ani mai târziu a câștigat acest concurs cu maximum de puncte. Succesele s-au ținut apoi lanț. Referent de specialitate la Centrul Creației Populare Bistrița, culegătoare de folclor, îndrumătoare a copiilor care doresc să-i pășească pe urme, Valeria Peter Predescu a strâns în cei 35 de ani de carieră, 61 de albume, patru cărți și culegeri folclorice, diplome, titluri onorifice și premii primite în țară și la diverse festivaluri folclorice internaționale. În anul 1994 a fost laureată a premiului „Ethnos” pentru activitatea sa de culegătoare și interpretă a folclorului năsăudean.
Are înregistrate trei CD-uri cu pricesne, două cu colinde, altele cu cântări de dragoste și de dor. Are înregistrat un CD 'Mândre-s nunțile la noi' cu folclor din ceremonialul de nuntă năsăudeană și, de asemenea, are în repertoriu și balade. Repertoriul Valeriei Peter Predescu este năsăudean, dar cuprinde cântece și din alte zone ale județului Bistrița-Năsăud, cel mai mult însă de pe Valea Sălăuței, de unde este ea, și de pe Valea Someșului. Are balade din aceste zone, 'Balada lui Valean', 'Balada lui Tănase Todoran', trei variante ale 'Baladei Șarpelui', 'Balada nevestei fugite de la bărbat', 'Balada eroului necunoscut', multe doine, multe cântece propriu-zise de joc, cu strigături, cântece din ceremonialul de nuntă, dar și din ritualul de înmormântare A editat în timp o carte intitulată 'Destin', scrisă de o scriitoare năsăudeană, Melania Cuc. În paginile cărții sunt prezentate viața și activitatea Valeriei Peter Predescu, dar mai ales colaborarea sa cu ansamblurile folclorice din județ, turneele peste hotare, succesele și premiile obținute. Acum este catedra de muzica din comuna sa, în Telciu. Are șase clase cu copii foarte talentați și a pus bazele unui grup folcloric foarte numeros alcătuit din 54 de copii din comună. În paralel cu activitatea sa la catedră a fost invitată de un post de televiziune local să realizeze o emisiune intitulată 'Artă și tradiție'. Aduce în fața telespectatorilor oameni din lumea satului, meșteri populari, rapsozi, oameni care au ceva de spus, care scriu versuri populare sau care au preocupări privind tradițiile. Apoi, în Bistrița se ocupă de un alt grup folcloric intitulat 'Miorița', alcătuit din aproape 30 de copii, dar aceștia sunt și din alte localități ale județului. A editat un volum 'Cântări năsăudene' cu cântări culese și alese de ea. Dupa publicarea acestei cărți a avut o perioadă mai grea, cu câteva pierderi dureroase în familie, a pierdut-o pe mama sa, au murit apoi doi frați ai soțului său, părinții soțului său, dupa care l-a pierdut pe tatăl său, apoi a murit o mătușă care era în grija sa. După pierderile suferite a început să fie preocupată de versuri și cântări de înmormântare, gen oarecum neglijat în lucrările de specialitate. Atunci a adunat versurile pe care le făcea diacul dintr-o localitate sau o femeie sau un bărbat cu har, versuri individualizate pentru omul care pleca din această lume. A făcut și un set de fotografii la diferite întâmplări triste din viața omului. A editat cartea intitulată 'Cântarea de pe urmă' cu cele insoțitoare ale omului. Cartea are si un compact disc cu vocile femeilor care cântau, care boceau morții. A înregistrat aceste cântări începând din 1973 până în 2005. Cartea este prefațată de profesorul universitar dr. Maria Bocșe, cel mai de seama etnolog al Transilvaniei.



CONSTANTIN PAVEL – ÎNTEMEIETORUL OPEREI DIN CLUJ

Constantin Pavel a văzut lumina zilei la Bistriţa-Bârgăului pe 21 mai 1884. A studiat muzica la Cluj vreme de un an cu profesorul Farkas Odon, apoi la Viena, , cu profesorul Robinson. A debutat ca tenor la Stadttheater din Troppau, în rolul lui Radames din Aida. A fost tenor angajat al Operei din Budapesta, apoi regizor la Opera din Bucureşti.
Tenor român de prestigiu, este ctitor al primei Opere Române, înfiinţată în Cluj-Napoca.



IACOB STAMATI – EPISCOP ORTODOX

Acest ierarh al Moldovei era de loc din Bistriţa-Năsăud, nepot al episcopului Pahomie de Roman (f 1724). Intrând de mic în obştea Mănăstirii Neamţ, a fost crescut duhovniceşte de egumenii Lazăr şi Ioasaf şi închinat lui Hristos prin călugărie în anul 1764. A învăţat încă şi limbile greacă şi slavonă de la părintele său duhovnicesc, care ştia multă carte.
Învrednicindu-se de darul preoţiei, în anul 1774 ajunge slujitor la Mitropolia Moldovei, iar în anul 1782 este hirotonit episcop de Huşi. Timp de 10 ani, cât a păstorit turma lui Hristos la Huşi, a înnoit mai multe biserici şi schituri, a înfiinţat o şcoală episcopală pentru luminarea preoţilor şi a adăugat multă osârdie pentru mântuirea fiilor săi duhovniceşti.
În anul 1792 este ales mitropolit şi părinte sufletesc al Moldovei. Timp de încă 11 ani a păstorit mitropolitul Iacob Biserica Moldovei, dovedindu-se un adevărat slujitor şi iconom al casei lui Dumnezeu. În aceşti ani a zidit mai multe biserici în Iaşi şi prin sate, a făcut danii de înnoire la mănăstiri şi schituri, a reorganizat bolniţele şi a deschis o farmacie publică aproape de catedrală, pentru alinarea suferinţelor omeneşti. Iar pentru luminarea minţii şi mântuirea sufletelor, mitropolitul Iacob II 'Nemţeanul' reorganizează şi dezvoltă şcolile bisericeşti din Moldova, făcând un mare pas spre înnoirea învăţământului. De asemenea, dezvoltă Academia din Iaşi, dând burse şi cărţi de şcoală celor săraci.
Mitropolitul Iacob Stamati este considerat ierarhul cel mai iubitor de carte din secolul XVIII în Moldova. Întemeind la Iaşi o bună tipografie, a tipărit numeroase cărţi bisericeşti pentru cult, cărţi apologetice pentru apărarea credinţei ortodoxe şi cărţi didactice pentru şcoli publice.



GAVRIL SCRIDON – ISTORIC LITERAR

Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii „Regele Ferdinand I”, Gavril Scridon devine în 1952 conferenţiar universitar la Universitatea Maghiară „Bolyai”, iar din 1959 profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai”, urmînd să conducă, între 1973-1985, Catedra de Literatură Română, Comparată şi Teoria Literaturii de la Facultatea de Filologie din Cluj.
În activitatea sa academică externă se înscrie funcţia de lector de limba şi literatura română la Universitatea „Ludwig Maximilian” din Munchen (1968-1970), precum şi calitatea de profesor-oaspete la Universitatea „Eőtvős Lorànd” din Budapesta (1982-1989), la Catedra de Filologie Română. Îşi începe activitatea ca folclorist, continuînd susţinut cu studii acribios documentate despre G. Coşbuc şi L. Rebreanu: Pagini despre Coşbuc (1957), G. Coşbuc şi pămîntul natal (1966, 1973), Liviu Rebreanu pe plaiuri năsăudene (1967) etc. Pe lîngă atenţia de durată pentru literatura transilvană, în spiritul şcolii clujene de istorie literară G. Bogdan-Duică- M.Zaciu, Gavril Scridon îşi concretizează preocupările pentru limba, literatura şi cultura maghiară în elaborarea unor manuale şcolare de limba română pentru şcolile cu predare în limba maghiară.



ION OARCĂŞU - CRITIC LITERAR, ESEIST

A fost fiul lui Valentin și Raveca (născută Moldovan). După terminarea studiilor secundare la liceul 'George Coșbuc' din Năsăud, unde i-a avut profesori pe Vasile Bighianu și pe Palfy Endre, după cum spune într-un articol Teodor Tanco, a urmat Facultatea de Drept din Cluj, pe care a absolvit-o în 1949. După obținerea diplomei universitare, funcționează ca secretar al Filialei clujene a Uniunii Scriitorilor din România, ca redactor pentru Transilvania al revistei „Contemporanul”, ca redactor al revistei „Steaua” și, din 1956 până la pensionare, ca redactor la revista „Tribuna”.
După dictatul de la Viena, Transilvania de Nord a fost anexată de Ungaria, iar el a decis să rămână la Năsăud și a scris o serie de poezii și articole pentru una dintre cele doua publicații laice în limba română autorizate de autoritățile maghiare. A debutat ca poet in ziarul „Tribuna Ardealului” din Cluj, în 1942, într-o perioadã agitată a istoriei Transilvaniei, cea a dictatului, alături de alți colaboratori ai ziarului, dintre care amintim pe Francisc Păcurariu, D. Micu, Gavril Scridon și Raoul Șorban (ca secretar de redacție din 1943).
În calitate de președinte de onoare al Cenaclului literar 'George Coșbuc' din Bistrița, a îndrumat și sprijinit pe scriitorii și poeții bistrițeni. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, fiind premiat, în 1959, pentru activitatea de critic literar. A plecat dintre noi prea devreme, după cum spunea, pe 9 martie 2000, poetul Mircea Vaida (nepotul lui Alexandru Vaida-Voievod), lăsând neterminat unul din importantele studii despre Ion Budai-Deleanu la care lucra în ultima parte a vieții.



GHIORGHE SILAŞI - CERCETATOR, PROF.UNV.DR.DOC.

Născut în comuna Caianul Mic, judeţul Bistriţa Năsăud, la 18 aprilie 1914, unde începe şi cursurile şcolii primare, absolvă liceul de mare tradiţie ,,Andrei Mureşan” din Dej în 1932 cu nota ,,foarte bine”.
Licenţiat în matematici la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Cluj din 1936, apoi în 1948, devine absolventul Institutului Politehnic Timişoara cu menţiunea ,,cum laude”, unde a obţinut titlul de inginer electromecanic. A funcţionat în învăţământul superior de la 1martie 1944, la Institutul Politehnic din Timişoara, şi a ocupat posturile de asistent, conferenţiar şi profesor la disciplinele de geometrie descriptivă şi mecanică teoretică. Sub aparenţa unui tânăr studios, se ascundea un spirit avid de ştiinţă şi tehnică, metodic şi profund, gata în orice moment sa abordeze probleme deosebite pe care le-a rezolvat cu succes printr-o gândire proprie-originală şi extrem de bine argumentată şi documentată. Un merit cu totul deosebit al profesorului Gheorghe Silaş este dezvoltarea bazei materiale a Catedrei de Mecanică concretizată prin înfiinţarea şi dotarea la nivel înalt a Laboratorului de mecanică, vibraţii şi vibropercuţii, modelare analogică, tensometrie şi analiză modală. Existenţa laboratoarelor bine dotate a permis realizarea unor importante cercetări în colaborare cu producţia pe care profesorul Silaş le-a condus cu o competenţă deosebită.
Principalele direcţii de cercetare pe care le-a abordat sunt: matematica; mecanica generală şi analitică; ciocniri, percuţii, şi aplicaţiile lor în tehnică; sisteme vibropercutante; dinamica agregatelor; acustica tehnică; mecanica neliniară şi protecţia mediului; influenţa vibraţiilor şi vibropercuţiilor asupra organismului uman, mecanica contactului solidelor, analiza problemei contactului unilateral cu şi fără frecare, instabilitatea dinamică, stabilitatea şi bifurcaţiile soluţiilor în sisteme elastice de dimensiune finită, dinamica neliniară şi fenomenul instabilităţii.
Moştenirea lăsată de profesorul Gheorghe Silaş nu se limitează doar la bogata sa operă de creaţie ştiinţifică. Un mare şi incontestabil merit l-a avut constituirea unui mediu de muncă responsabilă, plină de dăruire în colectivele pe care le-a îndrumat în vasta sa activitate.
La multiplele sale realizări se adaugă şi bogata activitate organizatorică desfăşurată în calitate de şef de catedră, prodecan al Facultăţii de Construcţii (1952-1956), de prorector al Institutului Politehnic Timişoara (1956-1976). În toate funcţiile de conducere ocupate profesorul Gheorghe Silaş s-a remarcat mai ales ca spirit exigent, intransigent şi raţional ceea ce lăsa impresia ca este aspru.
Suflet cald şi sensibil la solicitările adresate privind perfecţionarea profesională, Profesorul şi Omul de ştiinţă Gheorghe Silaş a fost, în lumea Mecanicii aplicate, reprezentantul, inspiratorul, promotorul dinamic al revigorării şi, mai presus, a fost unul dintre principalii mentori ai învăţământului şi ştiinţei româneşti.



 
Prima pagină I Despre noi I Domenii de activitate I Harta site I Contact
© Centrul Judeţean pentru Cultură Bistriţa-Năsăud 2012